FOTO 'Urâtul' - Marketizarea fiinţei umane - Delia Nartea

‘Urâtul’ – Marketizarea fiinţei umane

‘Urâtul’ – Marketizarea fiinţei umane

Nu e întotdeauna foarte la îndemână să rezumi scrierile destinate scenei datorate lui Marius von Mayenburg. Aceasta tocmai fiindcă autorul lor e unul dintre cei mai titraţi autori de literatură post-dramatică şi post-post dramatică.

Cu Urâtul, piesă înscenată la noua sală a Teatrului de Comedie din Bucureşti, lucrurile stau puţin altfel. La prima vedere, Urâtul pare chiar o piesă “simplă”. E povestea unui oarecare domn Lette care lucrează într-o modernă şi prosperă companie. Sarcina lui constă în a inventa mereu câte un produs nou destinat să menţină firma în top. E bine plătit pentru asta, e trimis la tot felul de sesiuni de promovare, ocazii cu care e cazat în hoteluri scumpe. Are o familie, o soţie despre care e sigur că îl iubeşte. Iar atâta vreme cât va fi creativ, cât va fi util companiei, are certitudinea că nu i se va întâmpla nimic rău. Se află într-un moment fast al carierei sale. Tocmai a inventat un ştecher nou, multifuncţional, pe care se pregăteşte să îl promoveze la un mare târg internaţional.

cojocaru1

Pe neaşteptate, Scheffler, şeful lui, îi va spune că nu el va fi delegatul firmei, că prezentarea va fi făcută de Karlmann, asistentul său, pentru simplul motiv că acesta e frumos, atrăgător, în vreme ce el e un om urât. Un detaliu de marketing pe care el, Lette, nu îl sesizase, dar pe care i-l confirmă însăşi soţia lui, Fanny, cea care doar îl aude, însă nu îl priveşte niciodată. Din acest moment, totul se schimbă în viaţa lui Lette. Se va adresa unui chirurg plastician ce se numeşte tot Scheffler, asemenea şefului, e de acord să îşi asume riscurile şi consecinţele unei operaţii estetice, semnează un contract care stipulează ireversibilitatea transformării. Chirurgul îşi face exemplar datoria, transformă respingătorul chip al domnului Lette într-o adevărată operă de artă, se manifestă asemenea unui nou Pygmalion. Lette ajunge să fie el însuşi un produs, nimic mai mult decât un agent de marketing, ba mai mult, un purtător de faţă. E vorba despre o schimbare ce mai întâi îl sperie, apoi îl încântă. Îşi asumă însă cu tot mai multă voluptate, cu tot mai îngroşat orgoliu noua condiţie de produs care vinde şi care se vinde. Totul merge bine până când, spre a-şi mai savura o dată şi încă o dată victoria, chirurgul începe să repete experienţa, face din noul chip al lui Lette un prototip, îl transformă în produs de serie, în bun de larg consum.

Dincolo de nivelul factologic, piesa lui Marius von Meyenburg înseamnă o subtilă împletire de mituri celebre. Celui al lui Pygmalion deja menţionat i se adaugă cel al lui Narcis, dar şi prezentarea “la vedere” a efectelor abandonării psihologiei şi trăirilor lăuntrice, a lepădării de povara personalităţii în favoarea trăitului din imagine. Persoanele din Urâtul renunţă la condiţia de oameni în favoarea aceleia de exponate, de manechine ce îşi savurează cu inconştienţă noua condiţie, fără a fi nici un moment conştiente de preţ. Un preţ imens. Acela al suspendării, al aruncării la coşul de gunoi a propriei umanităţi.

uratul-de-marius-von-mayenburg-delia-nartea

Vlad Cristache, tânărul şi merituosul regizor al spectacolului de la Teatrul de Comedie din Bucureşti a citit exact, riguros, cu atenţie la nuanţe textul piesei lui Meyenburg. L-a expus scenic clar, concentrat, dinamic. Lucru important. A făcut-o deloc demonstrativ.  A recurs pentru reuşita demersului său la câţiva colaboratori de mâna întâi.  

Scenograful Vladimir Turturică a creat un spaţiu de joc ce corespunde perfect rigorii lecturii lui Vlad Cristache. Spectacolul se joacă într-un spaţiu delimitat de gradenele pe care sunt aşezaţi spectatorii. Neoanele şi manechinele răspândite în mica arenă imaginată de scenograf, oglinda la care se admiră la început doar Fanny, iar ceva mai încolo şi Lette, creează de la început senzaţia de aseptic, de artificial, de laborator. Pe domnul Lette îl găsim, în momentul în care intrăm în sală, într-un frigider cu vitrină, loc în care mai târziu va intra şi Karlman. Frigiderul va deveni mai apoi, loc de aşteptare, masă de operaţie, în fapt un simbol al procesului de depersonalizare. Compozitorul Andrei Nechifor a creat o muzică de scenă aparent metalică, rece, impersonală, în deplin acord cu aparenta impresie de răceală a spectacolului. O muzică dată, atunci când trebuie, la maximum.

627x0

Regizorul a alcătuit ceea ce aş numi o distribuţie ideală. Marius Stănescu joacă fără cusur transformările succesive ale personajului, stabileşte un crescendo dozat farmaceutic, e ba oarecarele Lette, ba trufaşul Lette, urmăreşte sinuozitatea procesului la capătul căruia eu devine dumneavoastră, e extraordinar în secvenţele de final. Delia Nartea o joacă impecabil atât pe soţia lui Lette cât şi pe bătrâna directoare ce ştie deja demult că lumea în care trăim e una în care orice se vinde şi se cumpără. Care ea însăşi şi-a cumpărat o falsă tinereţe obţinută tot datorită unei operaţii estetice, care acum îşi cumpără bărbaţi, care îşi terorizează fiul ţinut în lesă. Acesta e admirabil interpretat de tânărul actor Silviu Debu care şi el e supus turului de forţă al rolurilor multiple. E ba trufaşul, cvasi-metrosexualul Karlmann, ba depersonalizatul, speriatul fiu ce tânjeşte nu neapărat a-l avea pe frumosul Lette, ci a fi el însuşi încă un Lette, încă un Christian. În fine, Constantin Cojocaru îşi mai probează o dată nu doar profesionalismul, nu doar condiţia de actor special, ci şi acea bucurie de a se afla pe scenă, de a arde acolo, de a i se dărui total.

Am enumerat până aici o seamă de indiscutabile calităţi ale spectacolului, calităţi ce dovedesc excelenta condiţie profesională a regizorului Vlad Cristache. Numai că tânărul director de scenă le-a mai adăugat încă una. Nu s-a încăpăţânat să facă din Urâtul un spectacol-demonstraţie. Nu a lucrat după reţete, nu a ţinut cu orice preţ să ne arate că s-a familiarizat cu regulile ori poncifele teatrului post-dramatic. Nu a intenţionat să ne dovedească că a citit cartea lui Hans-Thies Lehmann despre Teatrul dramatic, deşi sunt sigur că a citit-o. A depăţit aparentul despre care vorbeam mai sus. Făcând din montarea lui un spectacol la sfârşitul căruia simţim şocul revelării urâtului din noi, Vlad Cristache a izbutit, împreună cu actorii care, sunt gata să pariez, au avut o necondiţionată încredere în ei, să emoţioneze. Atenţie! Să emoţioneze, nu să cerşească emoţia. 

Cronica de Mircea Morariu

© 2014 - 2019 Delia Nartea. Toate drepturile rezervate. Up