Domnişoara Iulia de August Strindberg, cu Delia Nartea în rolul titular

Domnişoara Iulia de August Strindberg, cu Delia Nartea în rolul titular

Domnişoara Iulia de August Strindberg, cu Delia Nartea în rolul titular

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Sâmbătă 19 septembrie, la ora 19,30, în Sala Studio a Teatrului de Comedie din Bucureşti a avut loc premiera ale celui dintâi spectacol din cadrul proiectului „iTheatre”: Domnişoara Iulia de August Strindberg, cu Delia Nartea în rolul titular, alături de Şerban Gomoi (Jean) şi Andreea Bârsan (Kristin), în regia lui Liviu Lucaci. Scenografia: Ştefan Caragiu. Costumele: Dumitriţa Luncă. Muzica: Delia Nartea. Sound design: Mihnea Chelaru.

După prima reprezentaţie, s-au jucat până acum încă trei spectacole (în 20, 25 şi 26 septembrie), rolurile Jean şi Kristin fiind interpretate alternativ de Şerban Gomoi şi Ioan Cortea, respectiv Andreea Bârsan şi Sorina Ştefănescu.

Spectacolul este un veritabil eveniment al acestui început de stagiune prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, cum s-a întâmplat în 19 septembrie. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai bine de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă de la scenă la scenă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie etc.) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă fiind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât, mai simplu spus, între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Mici pot fi la Strindberg şi paşii dintre planul simbolic, care este de fapt o formă de reflectare a subconştientului şi „proza vieţii” în care se consumă drama. Unele replici cinice din piesă – un cinism care pare a se întoarce de fapt asupra autorului ei – pot fi cu certitudine citite azi şi dincolo de cheia lor ironică, adică în registru comic. În plus, spectatorul contemporan nu mai resimte determinările contextuale ale piesei lui Strindberg (care există fără îndoială), ci universalitatea temei ei şi modul atât de personal în care dramaturgul suedez o tratează.

Serban Gomoi, Delia Nartea 02

Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului. Spre deosebire de Julien Sorel al lui Stendhal, Jean doreşte ceva mai mult: să intre într-o altă clasă socială profitând de relaţia sa cu domnişoara Iulia. Emancipat, inteligent, agresiv, el nu este însă în existenţa Iuliei decât un instrument al destinului. Printr-un mecanism psihologic subtil analizat, aventura de o clipă se transformă într-o iubire patetică, sfâşiată de trăirile obsesiv-patologice ale eroinei.

Din toate aceste elemente atât de bogate, citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmăreşte pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit.

Actriţă aflată la deplină maturitate artistică, Delia Nartea creează în domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Sunt numeroase momentele în care, ca spectator, simţi aproape fizic toate tribulaţiile sufleteşti ale domnişoarei Iulia, trecerile, dificil de realizat pe scenă, de la o stare la alta, adesea contradictorie.

În rolul lui Jean, tânărul actor Şerban Gomoi creează la rândul său, inclusiv prin relaţiile de joc, un personaj cu relief puternic, apăsând eficient complexul inferiorităţii trăit de valet, rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă şi sfârşind prin gestul funebru, indicat în replicile atât de tăioase ale lui Strindberg, prin care dictează moartea Iuliei.

Serban Gomoi, Delia Nartea 03

Plastică, cu o expresie teatrală care se reţine este Andreea Bârsan, interpretând cu naturaleţe şi dezinvoltură rolul bucătăresei Kristin.
În spaţiul restrâns al scenei de la Sala Studio a Teatrului de Comedie, Ştefan Caragiu a compus un decor simplu dar foarte sugestiv, care susţine atmosfera dramei. Costumele Dumitriţei Luncă, stilizând cu multă fineţe dar şi cu o anume libertate de interpretare moda epocii, contribuie din plin la succesul acestui spectacol-eveniment.

Cronica Amos News

© 2014 - 2018 Delia Nartea. Toate drepturile rezervate. Up