Cu fata asta nu poti vinde nimic

Cu fata asta nu poti vinde nimic

Cu fata asta nu poti vinde nimic
uratulCorporație, Photoshop, acum, veșnic tânăr, chirurgie plastică, succes, dragoste cumpărată, vândută, hotel cu vedere spre Alpi, bani, imagine, sex, produs perfect, față perfectă, plastic, fake, oameni xerox, copy-paste, rețete pentru orice, just a perfect life. Dintr-un anume punct de vedere, visul lui Dostoievski s-a împlinit: „Frumusețea va salva lumea”. Numai că, în ecuația adoptată global astăzi, nu intră cuvintele „suflet”, „spirit”, „conștiință”, „inimă”. E vorba doar despre aspectul fizic, sinele s-a dizolvat, a rămas doar ego-ul de plastilină care se modelează după nevoi, circumstanțe, cerințele din jur, atât de preocupat să redea exact imaginea dorită de standarde încât întrebări precum „de ce?”, „cu ce rost?”, „sunt eu?” nu mai au sens.
Urâtul e un text care vorbește despre chipul hâd al societății care a ales să-și picteze o față frumoasă, despre isteria pentru aparență, care duce la anihilarea individualităților. Autorul, Marius von Mayenburg, destul de jucat la noi în ultima vreme, e preocupat, aici și aiurea, de ceea ce se cheamă unele „tare ale contemporaneității” și probabil de aceea este preferat de regizorii tineri. Germanul de la Schaubühne Berlin scrie bine, cu cinism, are umor amar, are știința construcției paradoxului și a recontextualizării teatrale a faptului divers și a elementului aparent banal. Este și pe gustul artiștilor care au un credo și vor să-și croiască drum în lumea care concurează cu scena, precum Vlad Cristache, și pe gustul publicului marcat, vrând-nevrând, de reziduurile erei internetului.
Povestea „Urâtului” e simplă, parcă desprinsă ilar dintr-un reportaj bine făcut al unui „caz social de succes”: Lette, un inginer șoarece de laborator angajat de firma X, nu este lăsat să-și prezinte invenția la congres pentru că e inacceptabil de urât. Nu contează paternitatea dispozitivului creat, importantă e fața care vinde.
Nu se gândise niciodată, habar nu avea că ceilalți îl vedeau astfel. Îi confirmă boss-ul, colegul, soția că așa a fost mereu, îngrozitor de urât. Face o operație estetică de reconstrucție totală a feței, în urma căreia chirurgul devine celebru datorită splendidului Frankenstein creat. Viața lui Lette se modifică total, devine vis palpabil al unui Segismundo trezit peste noapte din temniță în palat. La lumina artificială a obrazului perfect trag înnebunite toate femeile, cresc vânzările de dispozitive, conferințele, banii, notorietatea. Șeful e mulțumit, chirurgul nu mai prididește de comenzi; toată lumea vrea să arate ca Lette, identic! Cum să nu?! Dintr-un anonim inginer și un soț timid, iubitor și naiv, acest bărbat oarecare s-a transformat într-un amant cu programări, cinic și lucitor, într-un vânzător de orice și un tip de invidiat, model al societății de consum. E, pur și simplu, adorat de nevastă, atunci când reușește să se strecoare prin agenda încărcată, de amanta de 70 de ani, recompusă și de nerecunoscut în urma operațiilor, de fiul homosexual al acesteia.
Ce mai contează că pe stradă mișună atâția alți Lette, clone înmulțite rapid, și că nimeni nu mai știe cu cine se culcă, ce nume poartă, ce vârstă sau sex are? Viața zâmbește cu dinți perfecți și merge triumfal înainte călcând peste cadavrele individualităților.
Avantajul unui text mai puțin cunoscut sau de dată recentă este acela că direcția de scenă nu trebuie decât să se concentreze să spună coerent povestea; nu ți se cere, ca în cazul clasicilor, să vii cu „o viziune”, „o concepție” pritocită în timp, ci să urmărești cinstit traseul dramaturgic. Iar dacă ai și oarecare tehnici în stăpânire, în afara talentului, precum Vlad Cristache, atunci spectacolul va fi o reușită.
Deja un tânăr care a confirmat, regizorul știe să-și aleagă distribuția, să o „exploateze” bine în spațiu și să construiască momente care, chiar în stridență, sunt cuceritoare. Între două șiruri de gradene, scenografia lui Vladimir Turturică aduce obiecte care trimit la kitsch-ul nostru de fiecare zi: manechine de plastic fără chip, neoane colorate, căști audio sau de protecție, o vitrină frigorifică de Fake-Cola. Sus, pe pasarelă, boss-ul (Constantin Cojocaru) joacă golf cu portocale, singurele elemente de viu până la urmă. Tot de-acolo, ca un veritabil MC, cu microfonul său care stăpânește sala, șeful vinde și promovează, descalifică și angajează, în funcție de interesele firmei. Mieros dacă trebuie, venal prin obișnuință, e omul călit bine în cuptoarele care produc bani și nicio materie primă umană nu-i de înlăturat dacă focurile ard. Același actor se metamorfozează în personajul doctorului: un chirurg-măcelar, morocănos și crud, îndrăgostit de propria creație și de vânzarea ei.
Cu naturalețe, dansând cu ușurință printre nuanțe, Marius Stănescu, în rolul titular, trece aproape imperceptibil de fin de la mirarea naivă a celui care descoperă urâțenia lumii la produsul de succes, amant și soț cinic, vânzător fără scrupule și om cu inima astupată de fals. Ce bine că nici el, nici Vlad Cristache n-au avut tentația de a sublinia aceste diferențe, de a trasa granițe, de a juca pleonastic ori a explicita în vreun fel transformarea fizică a lui Lette! E cu atât mai puternic textul cu cât e lăsată să lucreze imaginația în direcția paradoxului dorit de dramaturg.
Delia Nartea, dar și Constantin Cojocaru, și Silviu Debu sunt siliți să-și găsească firescul într-o nevoită exagerare, căci fiecare dintre ei întruchipează câte două personaje diferite. Soția lui Lette, care se schimbă din femeia nepăsătoare în nevasta geloasă, umilită, implorând atenție și apoi într-una sigură pe ea, triumfătoare, deținătoare a unei clone râvnite. Totodată, actrița trece cu ușurință la personajul Fanny, bogătașa recroită enorm, pe măsura nimfomaniei sale, pasionant caz clinic și mamă autoritară care-și ține băiatul în lesă. Fiul (Silviu Debu) este homosexual, chinuit de aceeași dragoste pentru noul Lette, supus voyeur și cuminte cățel. Alternativ, actorul îl joacă pe Karlmann, asistentul cercetătorului, inițial câștigător hoț de invenție, apoi frustrat marginalizat și, în fine, abilă clonă din nou pe podium.
Toate aceste treceri la vedere, fără vreun artificiu de costum, potențează cu eleganță, prin simplitate, ideea textului care, cu fața asta, va vinde întrebările care îl preocupă pe spectatorul de azi. Câtă vreme însă… nu se știe; vom lăsa timpul să se așeze peste suturile operațiilor prezentului.
 
Urâtul de Marius von Mayenburg; regia Vlad Cristache; scenografia Vladimir Turturică; ilustrația muzicală Andrei Nechifor; mișcarea scenică Arcadie Rusu; cu: Marius Stănescu, Delia Nartea, Constantin Cojocaru, Silviu Debu; Teatrul de Comedie, București, Sala Nouă
 
 
Cronica de: Ana-Maria Nistor
© 2014 - 2019 Delia Nartea. Toate drepturile rezervate. Up