Arta ca împotrivire - Delia Nartea

Arta ca împotrivire

Arta ca împotrivire

Într-un articol intitulat „O estetică a împotrivirii”, Heiner Müller cunoscutul regizor şi dramaturg german spunea: arta ca împotrivire te ajută să înţelegi. E utilă suprvieţuirii şi se hrăneşte din ororile nedreptăţii şi ale abuzului …

Practicată de tot mai mulţi artişti din zilele noastre, această estetică a generat însă o atitudine puţin academică (apropo de înţelegere) şi paşnică ( supravieţuire = resemnare) ci din contră, una belicoasă şi nărăvaşă în raport cu nedreptăţile şi abuzurile invocate. Nemţii lui Heiner Müller, regizori şi dramaturgi din generaţia mai tânără sunt aşa dar, mult mai radicali decât confratele lor mai mare. ( Care fie vorba-ntre noi, n-a fost nici el prea resemnat scriind, regizând cu nervozitate  maximă  spectacole incitante ). Printre ei Marius von Mayenburg (n. 1972) dramaturg şi director artistic la Schaubühne din Berlin, colaborator apropiat al lui  Thomas Östermayer, leader al noii generaţii de regizori. Unul din excesele sale mai vechi s-a numit Chip de foc, pe care, văzându-l acum ceva ani la Teatrul Odeon, m-am simţit scuturată de un fior rău prevestitor ( era vorba despre conflictul părinţi – copii care duce la eliminarea cu sânge rece a celor dintâi). Nu mă înşelam fiindcă această dramaturgie a soluţiilor extreme avea să ne livreze în curând violenţe insuportabile gen  Omul pernă sau altele perfide ca în Nevrozele sexuale ale părinţilor mei de Lucas Bärfuss.

cojocaru1

Victor Scoradeţ, în calitate de traducător şi Vlad Cristache, în calitate de regizor, vin acum cu o nouă provocare: Urâtul, de acelaşi Mayenbourg, premieră recentă la Teatrul de Comedie ( sala Nouă).

Tema e cât se poate de la modă, iar viziunea cum spuneam radicală. ˮCivilizaţiaˮ imaginii în care trăim, în care mai pe şleau contează mai mult ce se vede şi cât sclipici are obiectul, e luată aici peste picior de autor într-o poveste care forţează expres nota verosimilului pentru a rima cu exageraţiunile subiectului. Un june inventator, care devine  ilustru pentru un steker electric ( sic!) nu poate participa la expunerile mediatice ale isprăvii sale pentru că e prea… urât. Aşa cel puţin zice şeful, deşi nevasta îl acceptă fiindcă e om bun. Impins la operaţie estetică pentru a nu-şi pierde drepturile de autor el devine în cele din urmă un vehicul de imagine searbăd dar eficient sub raportul câştigurilor patronului. Doctorul care-i schimbase faţa prinde şi el gustul bussinessului şi-ncepe să cioplească pe bandă rulantă feţe atrăgătoare după unicul model pe care-l stie. Lumea se umple de frumoşii lui trasi la xerox care-şi caută zadarnic faţa personală şi identitatea umană, eliminându-se unii pe alţii.

646x404 (1)

 Fabula lui Mayenburg este cum vedeţi atroce. Mai ales că spre final, în pragul sinuciderii, eroul piesei declamă şi un discurs despre tragedia depersonalizării. E într-adevăr o temă gravă a lumii de azi, globalizată, standardizată şi manipulată de reclamă, iar autorul o prizează cu aplomb , cu indignare, scriind un adevărat pamflet. Mesajul îl preia regizorul ducând metafora mai departe într-un suprarealism scenic cu elemente pop art. Plastic, foarte expresiv, (scenografia Vladimir Turturică) spectacolul uzează de mulaje , manechine, recuzită tehno, din a căror realitate fizică se inspiră şi jocul actorilor. Astfel Delia Nartea în postura nevestei dar şi a matroanei septuagenare  pozează tot timpul în compania manechinelor din scenă, fiind decorativă dar şi  mobilă, cool şi  supercool. Momentele ˮumane” îi scot în evidenţă sensibilitatea şi emoţia de care actriţa e capabilă cu asupra de măsură. La fel Constantin Cojocaru, care jucându-l pe patron dar mai ales pe doctorul mecanizat, face figură de robot ,cu glas de ventriloc şi atitudini ţepene, lăsându-ne să ghicim sub poza adoptată o posibilă dramă a victimei. Actorul e ca deobicei excelent.

646x404 (2)

Tânărul Silviu Debu, în poziţia de om – plastilină, executant disciplinat cu apucături secrete de arivist, joacă şi el suplu situaţiile absurde şi personajele care-i revin. În fine în rolul urâtului, În rolul urâtului Lette ( poate de la letal) Marius Stănescu pune multă pasiune şi talent pentru a reda ipostazele stiintifico- fantastice imaginate de autor. Ce are el de făcut pentru a fi convingător e foarte greu, mai ales după ce-şi schimbă faţa intrând într-o altă piele. E ca-ntr-un basm , povestea porcului, să zicem, care cere respectarea unei  convenţii şi o subtilă trecere din planul real al sentimentelor în acela al  măştilor . Actor experimentat şi performant Marius Stănescu   răzbeşte  pe acest drum atipic al piesei lui Mayenbourg  aducându-ne aproape din vacarmul sloganurilor ce ne-nconjoară  o chemare la viaţă autentică. Şi deşi monologul cam tezist din final putea să lipsească, interpretarea sa se impune alături de a colegilor de echipă care sub îndrumarea tânărului Vlad Cristache produc un spectacol împlinit estetic, cu un real impact contemporan, ca temă. Teatrul de Comedie a investit inspirat deci în acest proiect prin care noua sală din strada Sfânta Vineri 13 îşi atinge menirea de spaţiu experimental, al tinerilor, iar estetica  împotrivirii îşi află  încă un argument convingător. Să ne mai indignăm o dată, deci !

Cronica de Doina Papp

© 2014 - 2019 Delia Nartea. Toate drepturile rezervate. Up